Doi ani de călătorii printre ierburi și lumină

Mâine, pe 1 noiembrie, cartea cu ierburi împlinește doi ani de când a ieșit de la tipar. Era o dimineață cu ploaie măruntă, dar vestea a ajuns la mine mai după amiază, la maternitate, pentru că Luli a vrut să își serbeze ziua de naștere o dată cu Elisabeta, fetița mea mai mică.

Și pentru că mâine vom fi ocupați cu sărbătoritul, m-am gândit sa public aceste rânduri aniversare de astăzi. Este vorba despre un articol scris acum ceva vreme și pe care mă bucur să îl împărtășesc cu voi.

Calatoria la Institutul Cultural Roman din Londra, cu Cele mai frumoase carti din Romania, 2014

Rândurile de mai jos nu sunt doar despre lătorie printre ierburi și lumină, nici doar despre drumul și continuările ei. Rândurile de mai jos sunt o mărturie despre cum am ajuns să scriu această carte, deja foarte iubită, și despre cât de importantă a devenit pentru mine valorificarea propriei copilării.

Am ajuns să îmi prețuiesc conștient copilăria la mult timp după ce am trăit-o, deși am stat în preajma ei aproape mereu. Copilăria, după mine, se poate păstra în timp la fel cum păstrez ierburile uscate în săculeți de pânză. Iar amintirile pe care le -am păstrat peste ani sunt asemenea unui muzeu interior. Cu cât îl vizitez mai des și îi luminez colțurile mai întunecate, cu atât mă simt mai echilibrată, sunt mai ușor de mulțumit și, să zicem, mai fericită. Una dintre fericirile mele a fost când am scos la lumină frânturi din copilăria mea și am constatat că și alții, mici sau mari, s-au regăsit în ele. Casa din copac, blogul în care scriu din când în când de-ale copilăriei și Călătorie printre ierburi și lumină, prima carte pe care am publicat-o, sunt părți din muzeul meu interior și vin din frumoasa mea copilărie.

Recuzita de atelier

Pot spune așadar despre cartea cu ierburi că s-a născut atunci când eram copil și adunam toată ziua buchețele de buruieni din curtea bunicilor, dar a așteptat ieșirea în lume, așa cum semințele așteaptă momentul potrivit pentru a germina. Copilăria mea a fost una obișnuită pentru vremurile de atunci, dar minunată în felul ei. Mama m-a născut acasă, la gura sobei și, după câteva luni a trebuit să se întoarcă la grădiniță, căci era una dintre educatoarele din sat, iar bunica s-a trezit că urmează să aibă grijă de un bebeluș cât o lingură de lemn, așa cum îmi povestea mai târziu. M-au crescut mai mult bunicii mei, Marița și Mielu. Locuiau într-un sat lipit de satul părinților, două sate de câmpie, pe vremea aceea curate și vii. Bunica lucra la câmp, în grădină, acasă, iar bunicul meșterea în atelierul lui toată ziua pentru că era tâmplarul satului. Rumegușul și talașul erau printre jucăriile mele preferate și pe vreme aceea puteam să îmi dau seama de la ce fel de lemn proveneau după miros. Cel mai aproape de mine am simțit-o însă pe bunica, poate și datorită firii ei calde și calme, dar și pentru că petreceam cel mai mult timp cu ea sau, mai bine zis, după ea. Bunica mea era simplă și senină, nu-și pierdea calmul niciodată și cât timp se ocupa de noi, făcea lucrurile firesc, fără să jignească, fără să rănească, fără furie sau îndârjire. Țeluri greu de atins pentru cei de azi, chiar și pentru specialiștii în parenting. Bucuria, seninul și caldul pe care mi le amintesc din copilărie, le-am strecurat inevitabil și printre rândurile cărții cu ierburi, apoi m-am bucurat să văd că mulți dintre cititori s-au prins că sunt acolo și mi-au scris despre cât de bine le-a fost să le descopere.

Eu si bunica mea, Marina

Dar cum pentru unii dintre noi memoria este o mașinărie ciudată și capricioasă, în numeroasele mele călătorii spre timpul meu trecut, am fost ajutată de un dar pe care l-am primit pe când eram în clasa a treia.

Prin anii ’90, satul nostru s-a înfrățit cu un sat din Franța, iar familia mea a început să corespondeze cu o familie franceză de lângă orașul Nantes. Ei aveau trei băieți, noi eram un băiat și o fată. Am început să corespondăm unii cu alții, mie „revenindu”-mi mijlociul familiei, Mathieu. Ne scriau despre viața lor, noi despre a noastră și fiecare avea propriile mirări. Pentru mine, de exemplu, erau stranii locurile de joacă pe care le vedeam în fotografiile lor și jucăriile pe care ni le trimiteau din când în când. Noi eram obișnuiți să fabricăm singuri toată recuzita de joacă. Când eram prin clasa a treia, Mathieu mi-a trimis o dată cu scrisoarea obișnuită și un dar care mie mi-a plăcut tare mult: un carnețel. Era verde, cu spiră, cu copertele groase și lucioase. Cel mai mult îmi plăcea să îl miros pentru că mirosea special, a altceva decât celuloza caietelor mele de școală. Era cu totul și cu totul diferit de ce aveam eu, deci a devenit brusc prețios. Din ziua aceea, carnețelul mi-a devenit nelipsit din buzunare sau din ghiozdan. Am început să notez în el nume preferate de flori sau de fete, să presez plante culese din grădină sau să scriu lucruri pe care le consideram eu importante. De atunci și până acum fiecare perioadă din viața mea a avut un carnețel al ei: în gimnaziu aveam jurnale și oracole, ca aproape toată lumea. În liceu, perioada de maximă lectură, aveam multe carnețele în care scriam pasajele preferate din cărțile citite. Apoi, după ce bunica a plecat să le spună ghicitori și îngerilor, am făcut un carnețel doar pentru ea în care am scris cât de multe vorbe de-ale ei mi-am putut aminti și pe care îl deschid cu emoție de fiecare dată. Treptat, am început să pun în carnețele notițe despre cum aș putea să le povestesc altora despre copilărie și despre cum aș putea să mă joc cu copiii de azi. Așa am devenit educator și m-am trezit la un moment dat ..scriitor pentru copii. Fetița mea cea mare, Smaranda, a fost întrebată la un moment dat la grădiniță ce meserie are mama ei și a răspuns foarte senină și convinsă că mama ei este scriitoare. Am avut o strângere de inimă când am auzit, știind foarte bine că o carte publicată nu te face musai scriitor, dar mi-am dat seama repede cum mă cheamă și cine sunt atunci când un coleg de-al ei m-a strigat ”Hei, mama Smarandei!” Iar de ceva vreme, am constatat cu încântare că povestea carnețelelor continuă, ca moștenire de familie, căci și ea își scrie propriile povești în cele câteva carnețele pe care le prețuiește.

Smaranda, Elisabeta si Iulia

Și ca o notă de subsol, la carnețelele copilăriei mele, de curând Mathieu, mi-a scris că anul acesta își va publica și el prima carte pentru copii pe care de-abia aștept să o traduc în română dacă se va ivi ocazia.

Revenind la cartea cu ierburi, pare mai degrabă un puzzle, decât o poveste. Piesele sunt construite din jocuri, povești, poezii, ghicitori, rețete, iar legăturile dintre ele sunt cele două personaje, Luli și Norocel, și scurta lor povestioară. De aceea, Călătorie printre ierburi și lumină este mai mult o carte de jucat decât de citit. Așa a ieșit, dar așa mi-am și dorit să fie: o poveste educativă pe care să o poată citi copiii de unii singuri, în familie sau cu prietenii, o carte care să creeze interacțiune și să provoace întrebări, un instrument de lucru plăcut, potrivit chiar și pentru orele de cunoașterea mediului de la școală.

În afară de experiențele personale, în conceperea Călătoriei.., m-au inspirat și alte câteva cărți: unele despre sau cu trimiteri la botanica populară, altele cu caracter științific. Îmi plac la nebunie, de exemplu, cărțile lui Tudor Opriș și mă inspiră modul în care informația științifică se transformă în poveste și curge ușor ca acțiunea unui roman. Din păcate, cărțile lui sunt citite astăzi de foarte puțini copii. Dar sper că din cartea cu ierburi câțiva dintre ei să călătorească și prin Uzina Flora, ilustrată frumos la finalul cărții.

Pentru că jocul și povestea sunt “limbaje universale” și mai ales la îndemână, le folosesc adesea pentru a trece dintr-o copilărie în alta. Fac asta pentru că sunt mămică, dar și pentru că asta mi-e meseria: sunt educator muzeal. În mod constant imaginez noi locuri, noi povești, concep programe educative pentru copii, iar scrisul este ceva firesc și continuu. Tocmai de aceea probabil nici nu m-am gândit vreo clipă că povestea cu Luli va avea un așa succes, deoarece o vedeam între prea-personală și prea-scenariu-de-program-educativ. A trebuit să fiu ajutată ca să o văd ca pe o carte. M-au ajutat mulții cititori de dinaintea publicării ei, dar mai ales Cristiana care a completat povestea prin imagini în felul ei unic și special pe care îl știți cu toții. Când i-am văzut desenele, dincolo de emoție și de încântare, am mai simțit și că Luli nu mai este doar a mea. De-acum este a multora dintre voi.

Recuzita mea de atelier

Pentru că în cartea cu ierburi nu sunt prințese, nici zâne, nici monștri sau supereroi, m-am întrebat la un moment dat dacă buruienile mele le vor stârni vreun interes copiilor de azi care au acces la Orice și sunt asaltați de Tot. Singura magie din carte este cea naturală care palpită de jur împrejurul nostru, dar pe care trebuie să facem eforturi câteodată pentru a o putea vedea. Și poate că aș fi rămas la stadiul de îndoială dacă nu mi-aș fi cunoscut o bună parte dintre cititori. Pe unii dintre ei i-am cunoscut cu ajutorul internetului: pe blogul meu sau pe altele, prin mesaje primite pe Facebook sau prin e-mail și așa am aflat că fetițe se joacă de-a Luli, că băieți povestesc despre Norocel sau își numesc cățeii de acasă cu numele lui, că unii dintre ei au făcut o pasiune pentru ierburile de pretutindeni de când au citit cartea, iar despre alții, mai pofticioși, am aflat că au rețete preferate dintre cele scrise de Luli. Pe majoritatea cititorilor i-am cunoscut însă prin intermediul atelierelor și bucuria a fost, evident, îndoită, fiind întâlniri față în față. Atelierele despre cartea cu ierburi au fost lansate o dată cu cartea și încă le mai țin la cerere, singură sau alături de Asociația Da’DeCe, locul meu de muncă preferat.

Atelier in Muntii Apuseni, in cadrul frumoasei tabere de copii de la Marisel, ca invitat in proiectul Autorul traieste

Așa se face că de-a lungul vieții lor de un an și jumătate, Luli și Norocel au întâlnit sute de copii: la atelierele de la Librăria Cărturești sau de la Zeppelin Schule, la Festivalul Internațional de Educație de la Iași sau în cadrul serilor de lectură organizate în diverse școli, la Bookfest, la Book Corner Librarium, la Institutul Francez din București, într-o tabără de copii din Munții Apuseni sau pur și simplu ca ateliere în grădinițele și școlile din București. După părerea mea, cartea este potrivită pentru aproape toate vârstele copilăriei și de aceea am conceput ateliere pentru copii începând de la 2 ani și terminând cu cei de 10 ani. Scenariile acestora sunt inspirate din textul cărții, dar nu îl redau ca atare, pentru că de fiecare mă adaptez la spațiu, la partenerii de joacă și inventez altceva. Mă inspiră spontaneitatea copiilor și micile bucurii ce ies la iveală din interacțiunea cu ei, de aceea prefer atelierele lecturilor și am câteodată tendința să transform o lectură într-un atelier. Tocmai datorită acestui defect profesional, am ajuns să aflu multele și diferitele păreri ale cititorilor mei: unii dintre ei, de exemplu, au fost intrigați de poeziile vechi inserate din loc în loc și au vrut să știe mai multe despre ele, alții mi-au cerut să le spun mai multe ghicitori, unii au fost fascinați de harta desenată la începutul cărții de Cristiana și au făcut niște reproduceri absolut spectaculoase, alții mi-au povestit cu încântare despre cum s-au jucat de-a cursa păpădiilor, și alți câțiva au vrut să le descriu cât de bine pot eu nuanța nemaiauzită de verde întredeschis.

IMG_20141031_091650_1

Imi plac scrisorile de la cititori, dar…

IMG_20141031_092315

… mai ales biletelele.

 

 

 

 

 

O întâlnire memorabilă a fost atunci când am descoperit o fetiță care știa cartea pe de rost și îmi anticipa fiecare cuvânt, așa că am ajuns până la urmă, să ținem atelierul împreună. Dar cea mai emoționantă întâlnire a fost în luna aprilie a acestui an, când am fost invitată la o școală de undeva de la marginea orașului să țin un atelier de teatru Kamishibai. Am intrat în clasă încărcată de plasele pline cu recuzită, pregătită pentru o atmosferă incendiară de recreație și am zis “Bună ziua” fără să mă uit prea bine în jur, convinsă fiind că nimeni nu o să mă bage în seamă. Văzând totuși că mi se răspunde și chiar destul de timid, m-am uitat în stânga mea și am văzut vreo douăzeci de perechi de ochișori care mă priveau cu drag și cu emoție. Apoi i-am văzut pe fiecare cu cartea pe bancă și brusc mi-a venit să ies la fel de repede precum cum intrasem. Dar am rămas pe loc, ajutată un pic de doamna învățătoare care mi-a explicat că au cartea cam de când a apărut, și o primiseră fiecare ca premiu la sfârșitul anului școlar trecut. Aflaseră de puțin timp, dar cu bucurie, că eu voi ține atelierul în acea zi și ma așteptau “pregătiți”. Această coincidență fericită a fost unul dintre motivele pentru care voi mai scrie cărți pentru copii și mă voi strădui să le scriu mai bine. Am aflat atunci de la doamna învățătoare că visul meu se împlinise: adică folosiseră cartea ca suport didactic în cadrul orelor de cunoașterea mediului, de literatură și de educație plastică. Aveau fișe și planșe, desene inspirate după cele ale Cristianei în mapele de lucru, iar cărțile pe care le aveau în față nu erau nou nouțe, ci se vedeau din loc în loc pagini îndoite, semne de creion sau marginile filelor pe alocuri gri. După ce m-au lăsat să îmi revin puțin, evident că a urmat sesiunea de autografe care a durat mult pentru că toată clasa avea cartea și m-am străduit să nu îi dezamăgesc scriind atent dedicațiile. Spre sfârșit, a pășit spre mine timidă și roșie până în vârful urechilor o fetiță delicată cu o fotocopie a cărții, în fața căreia am rămas un pic perplexă. Am aflat apoi de la doamna învățătoare că provenea dintr-o familie cu venituri foarte mici, iar dumneaei îi făcuse o copie color la imprimanta școlii. Nu m-am putut abține ca a doua zi, să nu îi duc o carte și să nu mă bucur de bucuria ei. Le-a arătat-o radioasă colegelor de bancă și a căutat curioasă noua dedicație.

Un alt popas în bilanțul acestor doi ani de Luli și Norocel, este premiul primit din partea Celor mai frumoase cărți din România pentru cea mai frumoasă carte pentru copii a anului 2013. M-a uimit, m-a încurajat și m-a bucurat deopotrivă acest premiu, mai ales că datorită lui, Luli a ajuns departe cu povestea ei: expoziția Cele mai frumoase cărți din România a călătorit în tot acest timp prin marile orașe din țară, dar și în alte locuri frumoase din străinătate, cum ar fi Institutul Cultural Român din Londra sau Târgul internațional de carte de la Frankfurt de anul acesta.

Luli și Norocel au, prin urmare, drumul lor și mulți mulți prieteni. Mă bucur să îi întâlnesc și eu din când în când și mă mai bucur să îi anunț pe acești dragi prieteni că Luli și Norocel vor pleca într-o nouă călătorie la sfârșitul acestui an: de data aceasta vor călători printre pomi, copaci și arbori. Va fi o călătorie mai lungă, presărată cu multe jocuri și povești, dar și cu câteva surprize pentru cei care ar fi vrut să știe mai multe despre Luli și familia ei. Iar la final, o căsuță din copac se va ivi în mărul din fața casei. Acum se lucrează la proiectul ei. Va apărea in curând tot la Editura Cartea copiilor, căreia îi mulțumesc pentru încrederea cu care călătorește alături de mine printre ierburi, copaci și jocuri copilărești.

Iar către cei care privesc în tihnă ierburile, copacii și lumina trimit un pic de bucurie de la una dintre ferestruicile casei din copac.

Alte articole despre cartea cu ierburi:

Calatorie printre ierburi si lumina, de Iulia Iordan, cu ilustratii de Cristiana Radu, Editura Cartea Copiilor, 2012

Poveste despre Luli, primul articol pe care l-am scris despre cărticică

Povestea continua, despre atelierele cu ierburi de la Carturesti

Ierbarul lui Luli, facut de maini mici, foarte mici si mari

Un interviu pentru activitaticopii.ro, cu Laura Frunza

Șotron, gânduri frumoase de la cititori pe măsură

Mic atelier de creație, un atelier cu ierbar si cititori creativi

Blogul Cristianei, unde veți găsi toate cărțile ilustrate de ea

Cele mai frumoase cărți

Acest articol a fost publicat în Articole, Carticele, Felurite, ticluite, iscusite și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Doi ani de călătorii printre ierburi și lumină

  1. La mulți și buni ani! Și noi ne-am bucurat de această carte minunată (am avut activități minunate🙂 ) și așteptăm, cu răbdare, apariția celei de-a doua.

  2. Pingback: Însemnări pe marginea unei cărți pentru copii. De vorbă cu autorii (I) «

  3. Pingback: Despre casa mea din copac | Casa din copac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s