Legenda licuriciului – poveste veche romaneasca

Se spune ca, scoborandu-se o data bunul Dumnezeu din cer, jos pe pamant, a luat cu sine si vreo cativa ingeri ca sa le arate si lumea in care traiesc oamenii pamanteni. Ingerii, umbland incolo si-ncoace prin lumea larga, cat timp vor fi umblat, le placu tare mult de lumea oamenilor pamanteni, si mai cu seama unuia, asa incat la despartire incepu a plange cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.

Dupa ce se departara de pamant, inaltandu-se in sus catre cer, Dumnezeu a intrebat ce au vazut ei mai frumos si ce le-a placut pe pamant. Ingerii raspunsera ca biserici frumoase, ori calugari imbracati in haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i raspunse nimic, sta trist si ingandurat. Mai la urma, Dumnezeu il intreba si pe acesta pentru ce e atat de trist si nu raspunde nimic:

–          Mi-e frica sa nu ma certi rau, Doamne! Ii raspunse ingerul.

–          Nu-ti fie teama de nimic! Ii zise Dumnezeu. Caci de una si aceeasi soarta va veti bucura!

–          Ingerul, cazand in genunchi dinaintea lui Dumnezeu, cu ochii scaldati in lacrimi, ii zise:

–          Doamne! Is trist si amarat de aceea ca ochii unei pamantene mi-au picat asa de dragi, cat nu-i chip ca sa-i mai uit vreodata, fiind asa de frumosi cum nu mai vazusem niciodata!

–          Si ai cui erau? Intreba Dumnezeu.

–          Ai unei pastorite ce pastea oile pe un camp verde!

–          Si ai grait ceva cu ea? Intreba iarasi Dumnezeu.

–          Da! Caci imi cazuse draga, si i-am spus ca mi-as da viata mea ingereasca pentru ochii ei cei albastri ca cerul inseninat.

Auzind Dumnezeu cele spuse, incepu a se face ingandurat, si din om cu fata senina si fruntea curata, se prefacu intr-un mosneag cu fruntea toata crete. Si apoi, cum mergeau asa, inaltandu-se cu totii incetinel catre scaunul cel dumnezeiesc, ajungand la marginea cerului, Dumnezeu ii opri in loc si le zise:

–          Stiu ca daca veti merge cu totii in cer si va veti intalni cu ceilalti ingeri, acolo veti povesti despre lucrurile cele pamantene, si fiindca lucrurile acestea nu-s de iertat ca ei sa le stie, am sa va opresc pe toti aici!

Si cum rosti cuvintele acestea, Dumnzeu i-a prefacut pe toti in stele luminoase, lucind de fericire ca ele in toata vremea pot vedea lumea pamanteana. Ingerul cel indragostit, prefacut fiind si el in stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scapara, aruncand scantei de foc asupra celorlalte stele.

Dumnezeu, vazand ca din asta au sa se intample neintelegeri intre stele, a luat pe steaua cea plangatoare si, dezlipind-o de pe cer, a aruncat-o spre pamant incat din ea s-au facut picuri multi de scantei, umpland intreg campul unde fata cea cu ochi albastri era cu oile. Scanteile acelea insa nu s-au stins, ci s-au facut licurici, pentru ca sa nu-i piara urma ingerului celui indragostit de fata cea pamanteana.

De atunci a trecut multa vreme, dar si acum se povesteste ca licuricii nu sunt altceva decat scantei din steaua cea aruncata de pe cer.

 

Poveste citita la Simion Florea-Marian in carticica Insectele in limba, credintele si obiceiurile romanilor, Bucuresti, 1903.

Citit cu folos!

Acest articol a fost publicat în Basme tainice și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s