Ce a mai facut Poveste


“Cum eu, pustnic fiind, in tinerete nu-mi doream acest lucru, iar acum nu-mi doresc sa fiu nimic decat ceea ce sunt, adica pustnic…”. Aceste cuvinte ramasesera in mintea lui Poveste, chiar daca nu le prinsese sensul. Oare ce a vrut pustnicul sa spuna? Stia ca prima data cand descoperise Prima Dimineata a simtit o fierbinteala in corp si o rosata in obraji incat nu a mai putut rezista si a intrat in inima unui om. Isi amintea doar ca fusese ceva…, ceva ce se iscase fara voia ei. Tocmai in momentul cand incetase sa-si mai framante mintea cum si pe ce cale sa gaseasca Prima Dimineata, tocmai atunci a simtit fierbinteala. Ehe, dar nu stia Poveste cat de lung va fi drumul pe care mergea ea. Pana sa ajunga Printesa descoperise Prima Dimineata si era foarte mandra, se gandea ca de acum o stapaneste bine, dar Prima Dimineata nu se lasa stapanita. Cu aerul ei cald si rosiatic si cu luceferi ei, zori de ziua, incalzea inima atat a lui Poveste, cat si a celui in care se cuibarea Poveste. Dar, cum am mai spus, Prima Dimineata nu se lasa stapanita. Tot bucurandu-se Poveste nu-si dadu seama decat tarziu ca Prima dimineata disparuse. Simtea un gol in inima. Astepta, astepta sa vina, dar in zadar. Dorul de ea parca crestea pe masura ce crestea si gandul ca a pierdut-o. Se gandi sa se duca din nou la pustnic. Dar, nu stiu cum, Poveste rataci drumul si ajunse undeva, intr-o tara a zapezilor. Cat priveai cu ochii erau zapezi intinse si paduri verzi, verzi. Poveste fu foarte uimita sa vada ca in tara aceea zilele treceau dar nu se facea niciodata noapte, era mereu zi, o zi rosiatica, cand mai luminoasa, cand mai cetoasa. Si de-abia dupa mult timp se facu o noapte lunga, urmata de o zi lunga, lunga. Tot umbland, Poveste ajunse la un moment dat intr-o scoala. Tocmai atunci invatatoarea cu un coc inalt si un nas ascutit urechea de zor un baietel. “Auzi, dumnealui umbla cu toate prostiile scrise de acest Shakespeare (a se citi cum se scrie)!” Poveste pufni in ras cand auzi cum numele marelui scriitor englez era pocit de invatatoarea cu nas ascutit. Copilul pleca amarat de la scoala de-abia stapanindu-si lacrimile. Poveste era pe urmele lui si tare se intrista cand vazu ca ciubotele ii erau rupte, hainutele ponosite. Dar mare ii fu mirarea si bucuria cand, in drum spre casa, gasi o fetita si mai saraca. Nu avea decat un pulovaras care o apara un pic de frig. Atunci baietelul isi scoase hainuta si i-o dadu fetitei. “Eu mai am una” spuse el si incepu sa isi imagineze cum ar merge impreuna cu fetita in palatul craiesei zapezilor, intr-o sanie trasa de doi reni. Si apoi cum Craiasa l-ar inchide pe el in palat, incercand sa-i stearga amintirile si cum fetita ar veni pe urmele lui. Poveste nu se mai putea dezlipi de baietel. Ar fi visat amandoi cu ochii deschisi multa vreme daca o voce nu ar fi strigat: “Hans Christian, iar visezi? Of, si iar ai dat hainuta? Ei, lasa, mai ai inca una.” Ii povesti mamei cum invatatoarea il certase pentru ca citea Shakespeare, ii vorbi despe fetita de pe drum, de povestea lui. Mama ii raspunse ca oricat de rai ar fi oamenii mari, uneori trebuie ascultati. Poate ca invatatoarea avea si ea de spus lucruri interesante. “Am sa descopar eu Galosii fericirii si voi ajunge cu ei la Prima Dimineata”, susoti copilul. “Prima dimineata!”, scoase un tipat de bucurie Poveste. “N-am mai intalnit pe nimeni care sa vrea sa gaseasca Prima Dimineata. Pentru el o voi cauta, o voi lega bine si…”, spuse Poveste razand.

Anii au trecut, iar Poveste nu l-a parasit niciodata pe Hans Christian, a fost prietenul cel mai fidel, l-a sfatuit si, mai ales, a fost calauza lui, spre si in taramul Primei Dimineti. Printr-un mare noroc, in aceasta lume pe care o vedem cu totii, Hans a gasit cativa oameni care l-au ajutat sa studieze si sa scrie. Dar el descoperise o alta lume, nevazuta si foarte frumoasa. Poveste i se cuibarise in inima si asa au iesit rand pe rand povesti care au incalzit inimile oricui. Au aparut Craiasa zapezilor, Fetita cu chibrituri, Mica sirena si multe altele. Toate aveau ceva trist si, totusi, odata citite parca incaltai Galosii Fericirii care te purtau la Prima Dimineata.

Hans Christian o simtea pe Poveste in inima lui si ii multumea. Poveste nu se mai simtea mandra, era doar tare fericita ca in drumul ei, Prima Dimineata a gasit-o si a venit singura la ea. Simtea cum trecea adierea de vant a Primei Dimineti, soptind cate ceva, in fuga, pe la urechea fiecaruia. Stia acum ca trebuia sa aiba mare, mare grija sa pastreze Prima Dimineata. Acelasi lucru il stia si Hans Christian care a reusit sa infaptuiasa minuni, a reuist chiar sa incalzeasca inima de gheata a Craiesei zapezilor, care nu s-a topit, cum s-ar intampla in mod normal, ci raspandea adieri de vant si punea in geamuri flori care, cum se iveau zorile, cantau.

Terminandu-si treaba alaturi de Hans Christian, Poveste porni la drum si cine stie pe unde a mai poposit. O vom prinde din urma si cand va avea un ragaz ne va mai povesti.

Despre Poveste am mai citit si aici, afland despre cum ea si-a dorit sa fie printesa. Asteptam si alte povestiri despre calatoriile ei scrise in taina de Anca Simitopol cu mainile ei harnicute care cauta inca Prima Dimineata.  

Mai multe povesti in camaruta noastra cu Basme tainice scrise de maini harnice

Acest articol a fost publicat în Basme tainice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s