Imparatul luminii

Povestile traiesc si nasc alte povesti. Povestile se scriu inca. Azi o noua poveste inchipuita de Anca Simitopol, prietena buna a Casutei din copac.

Intr-un timp care nu se masura cu ore, minute, secunde si undeva departe, departe, traia un om singur. Demult il dezamagisera toti oamenii si hotari sa plece, sa nu mai vada in fata ochilor pe nici unul dintre ei.

Singura lui bucurie era sa priveasca soarele, zicandu-si  “Cat de mandru trebuie sa fii tu, ca din maretia ta luminezi, in fata ta vezi supusii care nu indraznesc sa te priveasca in ochi. Lumina ta ii doare. Cat de mandru trebuie sa fii tu ca esti imparat. Cat as vrea sa am si eu supusi, sa se teama de mine. Poate ca dupa ce voi muri ma voi transforma intr-o stea, poate intr-un luceafar, sa fiu imparatul noptii.”

Zilele treceau si singurul gand al omului era acesta: sa fie si el imparat, sa simta cum ceilalti atarna de vointa lui. Ziua intreaga nu prea avea ce face: taia cateva lemne pentru a se incalzi, cauta fructe, radacini de mancare si in rest, se grabea ca nu cumva sa piarda rasaritul si apusul soarelui. “De-as fi crivatul, de-as fi oceanul, sa-i infior pe oameni, sa stiu ca de mine depinde ultimul fir al vietii lor… Dar iata-ma aici singur si trist, nu astept pe nimeni, decat soarele, imparatul-soare sa ma inclin in fata sa, neputand niciodata sa il privesc.”

Intr-o zi, pe cand privea asfintitul, auzi o voce: “Hei, tu! Da, da, da, tu! Sunt soarele. De ce spui despre mine ca sunt mandru? Si, mai ales, de ce spui ca sunt imparat?”

“Cum sa nu fii imparat cand stralucirea ta ii orbeste pe supusii tai si nimeni nu-ti poate privi fata?! Cine daca nu tu sa fie imparat?” Soarele raspunse: “Lumina mea nu este a mea. Eu luminez pentru ca sunt fericit. Si sunt fericit pentru ca vad bucuria oamenilor. Vad cum ma cauta in fiecare dimineata, cum se bucura ca primesc lumina si caldura. Zambetele lor imi sporesc fericirea. Odata, un imparat mi-a dat putina lumina, mi-a poruncit sa stau pe cer si sa luminez , zicandu-mi ca asa cum imi voi chivernisi lumina asa o voi avea. Atunci nu am prea inteles ce vroia sa spuna. Dar lumina aceea pe care mi-o daduse el ii bucura pe oameni. Cu cat vedeam mai mult rasetele lor de bucurie, fetele lor voioase, cu atat fericirea mea crestea. Si atunci crestea si lumina mea. Si tu ai putea sa stralucesti.” Dar soarele apuse si nu ii mai spuse omului cum ar putea sa straluceasca. Omul era chinuit de gandul acesta zi si noapte: cum sa straluceasca.

Intr-o noapte avu un vis. Se facea ca se afla intr-un mare oras. Acolo, la un colt de strada, in fata unui magazin de jucarii, statea o fetita plangand. Omul o intreba de ce plangea, iar ea raspunse ca isi dorea o papusa care ii promisese ca daca o va lua cu ea ii va indeplini orice dorinta. Insa nu avea bani sa o cumpere. Tot in vis, omul ii raspunsese ca e o prostie sa crezi ca o papusa iti poate indeplini o dorinta. Brusc se trezi cuprins de o mahnire adanca. Ar fi vrut sa schimbe visul. Mai mult, era convins ca, undeva, intr-un mare oras, fetita il astepta pentru ca el sa ii cumpere papusa. Asa ca porni la drum. Merse ce merse, strabatu tari si oceane si ajunse intr-un oras mare. Acolo, ce sa vezi, in fata unui magazin statea o fetita plangand pentru ca nimeni nu vroia sa ii cumpere papusa care sa ii indeplineasca dorinta. Omul cumpara papusa, i-o dadu si bucuria fetitei fu atat de mare, incat omul simti o sageata de lumina in inima. Ar fi vrut sa faca astfel de lucruri tuturor oamenilor. Dar nu mai avu timp pentru ca peste putin muri.

In acea vreme fetita ii spuse papusii ca isi doreste ca fratiorul ei care era bolnav sa se vindece si sa se poata juca alaturi de ceilalti copii. Trecura cateva zile si dorinta nu ii fu indeplinita. Fetita era mahnita. Intr-o noapte, papusa ii sopti: “Uita-te in noapte asta pe cer. Ai sa vezi o stea mica, mica. Este steaua mea. Ea iti va indeplini dorinta.” Fetita facu precum ii sopti papusa si dimineata fratiorul ei era sanatos si vioi. “Steaua mea a dat lumina ei fratiorului tau”, spuse papusa. A doua noapte, fetita se uita din nou pe cer si vazu steaua mai mare si mai luminoasa si intreba papusa: “Cum este posibil ca steaua sa fi dat lumina ei si totusi , acum sa fie mai luminoasa?” “Cand se afla pe pamant, steaua mea si-a dorit sa straluceasca. Dorinta i-a fost implinita. Acum, ea straluceste de fiecare data mai tare cand daruieste lumina.”

Mai multe povesti in carticica noastra de Basme tainice scrise de maini harnice.

Acest articol a fost publicat în Basme tainice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s