Poveste (Care si-a dorit sa fie printesa)

Personajul acestei istorisiri se numeste Poveste. Nu se stie cand s-a nascut, deci nu se stie varsta acestui personaj. Este importanta, oare, varsta sa? Poate…
Poveste isi doreste sa fie printesa, printesa povestilor. Orice om normal isi doreste acest lucru numai in copilarie. Mai tarziu, nu prea mai are, sau nu ar mai trebui sa aiba, timp de printi si printese.
Oricum, vom lasa la o parte acest detaliu. Vom vedea de ce isi doreste Poveste sa fie printesa tuturor povestilor si in ce mod se gandeste sa devina printesa. Poveste a auzit povestindu-se ca pe undeva, prin lumea noastra larga, s-ar gasi Prima (dar chiar Prima) Dimineata a Universului. Daca personajul nostru ar fi gasit Prima Dimineata, ar fi legat-o bine, ar fi dus-o in fata tuturor si i-ar fi introdus in amosfera Primei Dimineti. Isi imagina cum un balaur ar fi sufla foc de-a lungul orizontului, eliberand din interiorul sau, incet incet, un soare rosiatic, bland care nicidecum nu ardea, ci managaia lumea nou-nascuta. Raze de lumina, adieri luminoase s.a.m.d. Cam asa si-ar fi istorisit Poveste povestea si Prima Dimineata i-ar fi vrajit pe oameni care ar fi declarat-o pe Poveste printesa povestilor. Poveste se tot gandea cum sa faca, mai ales ca, in ciuda numelui sau, nu avea ce sa povesteasca si era tare chinuitor pentru ea acest lucru.
Totusi, aflase ca ar exista, intr-un munte, un pustnic foarte intelept. Asa ca, ii incolti ideea sa il caute, poate ca el avea sa ii dea un raspuns. Porni la drum si merse, merse, facuse bataturi la picioare, trecuse prin sate, prin orase. Se mai intalnea cu oameni care, aflandu-i numele, ii strigau: Hei, Poveste, povesteste-ne ceva! Poveste ar fi povestit cu mare drag, numai ca nu avea ce si unicul lucru pe care ar fi vrut intr-adevar sa il povesteasca era Prima Dimineata. Desi rusinata de neputinta de a istorisi, Poveste mergea indarjita mai departe, urcand munti abrupti, catarandu-se, inotand prin rauri. La un moment dat, ajunse pe un munte cu multe pesteri. Intr-una din ele se gasea pustnicul pe care il cautase atata amar de vreme. Se bucura tare mult Poveste. Il ruga pe pustnic sa iasa din pestera, caci avea sa-i ceara un sfat. De sfatul tau depinde viata mea. Am auzit ca esti foarte intelept. Iti voi pune o intrebare: cum se face ca, desi ma cheama Poveste, eu nu pot povesti? De fapt, singurul lucru pe care vreau sa il povestesc este Prima Dimineata si numai tu ma poti ajuta, pentru ca imi doresc sa fiu printesa povestilor. Pustnicul raspunse: Cum se face ca eu, pustnic fiind, in tinerete nu imi doream acest lucru, iar acum ca am ajuns aici, singurul lucru pe care mi-l doresc este sa fiu nimic altceva decat ceea ce sunt, adica pustnic? Poveste nu prea intelese ce voise sa spuna pustnicul, asa ca se incrunta si tocmai deschise gura pentru o noua intrebare. Dar pustnicul continua: Am sa iti spun eu o poveste, al carei personaj este Zidul din jurul sufletelor. Fiecare om isi construieste in jurul sufletului sau un zid. Iar caramizile acestui zid sunt prietenii sai si bucuriile pe care el le face prietenilor sai. Am intalnit odata un om din zidul caruia lipseau multe caramizi. Dar el nu stia acest lucru. Venise pe acest munte sa isi puna capat vietii, spunandu-mi ca de mult simtea o durere cumplita in suflet, pe care nu o putea inlatura cu nimic. Si se gandea ca asta era ultima solutie. I-am raspuns ca dupa ce se va arunca de pe munte, sufletul sau va trai in continuare si durerea nicidecum nu il va parasi. I-am spus sa se intoarca in lume si sa isi incheie socotelile. I-am vorbit despre zid si caramizi, despre ceea ce vedeam in jurul sfletului sau si i-am spus sa se duca sa umple zidul, iar apoi, daca inca va mai simti durerea cumplita, sa vina si sa isi arunce trupul de pe munte. Zis si facut. Omul avea cativa prieteni de ajutorul carora avea nevoie pentru a-si indrepta viata, dar din mandrie nu vroia sa ii roage. Dar acum, cand stia ca nu mai avea nimic de pierdut, le ceru ajutorul, cu tot sufletul. I-a facut o mare bucurie unei persoane foarte dragi, precum si uneia care nu-i era foarte draga. Si dupa un timp s-a intors la mine. M-am uitat la el si am vazut cum Zidul din jurul sufletului era complet, nu lipsea nici o caramida. Fara ca eu sa il intreb, mi-a raspuns ca durerea disparuse. Mi-a multumit pentru minune, iar eu i-am rspuns ca nu sunt facator de minuni, doar vad sufletele oamenilor si le spun ce le lipseste. Iar ei hotarasc ce ar trebui sa faca. Oricum, eu nu impart curaj. Nu-ti pot imparti nici tie, Poveste, curaj, cum nu te pot face nici printesa si nu-ti pot spune despre ce sa le vorbesti oamenilor. Dar iti spun un singur adevar si apoi ma voi intoarce in pestera mea iar tu iti vei continua drumul. Acest adevar, care ti se potriveste tie, este ca atunci cand te vei furisa in sufletul unui om si il vei bucura, asezand o caramida in zidul sau, precum si una in zidul tau, vei simti si vei face sa se simta Prima (dar chiar Prima) Dimineata. Timpul sfatului meu a trecut, iar timpul istorisirii tale se apropie.
Pustnicul intra apoi in pestera, iar Poveste, vrand nevrand, trebui sa isi continue drumul. Merse cale lunga si la un moment dat simti cum i se inrosesc obrajii, ceva in interiorul sau parca ardea, incat nu mai rezista sa taca si se furisa in sufletul unui om.
Tot ce mai stim despre Poveste este ca in urmatoarele clipe nu a fost printesa, si nu am auzit sa fie nici acum, dar a descoperit Prima (dar chiar Prima) Dimineata a Universului.

Poveste inchipuita si rostita de Anca Simitopol

Acest articol a fost publicat în Basme tainice și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s