Copacul

Va voi aduce aici, pe foaie, in fata ochilor, un copac, bineinteles, nu unul oarecare. Vazandu-l ii veti afla povestea si veti intelege de ce nu este oarecare. Hmmm… Cum il veti vedea? Intr-adevar, nu am nici un talent la desenat. Dar stati asa! Nu va fi o problema. Eu am aflat, nu de mult, ca un cuvant nu este doar un cuvant. Un cuvant poate fi un desen, o imagine care incolteste, prinde radacini si creste in mintea noastra. Asa ca sper ca acest copac sa creasca in mintea voastra prin cuvinte. Intr-un anumit moment s-a nascut un copacel. Era foarte firav. Radacinile erau asa de mici ca abia statea infipt, mai sa-l ia vantul, iar trupul sau nu semana nicidecum cu al unui copac respectabil, ci era mai degraba o simpla planta. Copacul se uita la sine si fu convins ca este plamadit din aur caci, la cateva clipe dupa ce se nascu, auzise cum ca aurul ar fi cel mai pretios lucru pe pamant. Isi spunea in sinea lui: Nu cunosc prea mult pamantul, dar cred ca pe el se nasc numai fiinte cu adevarat pretioase, altfel ce rol ar mai avea? Asa ca eu cred ca eu sunt plamadit din aur. Am auzit ca aurul e galben, uite si trunchiul meu bate inspre galben. Soarele stralucea si copacului i se parea ca el insusi este imbracat intr-o armura sclipitoare. Fericirea lui dura pana intr-o zi, cand se apropie de el o furnica. Aceasta se opri la radacina copacului sa se odihneasca, toata ziua muncise. Copacul era tare mandru, credea ca furnica se oprise pentru a-l admira si nu-si mai incapea in piele, pardon in coaja, de mandrie. Vazand ca furnica nu-si exprima in cuvinte admiratia fata de crusta sa, incepu el sa vorbeasca: Ei, cum iti par? Nu-i asa ca sunt stralucitor? Sunt din aur! Furnica pufni in ras. Auzi, aur! Esti un biet copac, nici sa stai bine in pamant nu esti in stare si… Eu sunt batrana, am auzit multe la viata mea, dar asa ceva… zau, ca tare-am mai ras. Copacul se incrunta si vru sa goneasca furnica aplecandu-si crengile, dar nu reusi. Furnica vorbi mai departe. Pe tine te vor manca omizile! Eu macar trudesc toata ziua, dar tu trandavesti si la sfarsit, oamenii, fiintele acelea bipede fara blana, care ne omoara pe noi, furnicile, te vor lauda pe tine pentru roadele tale. Ei si daca vrei sa mai stii ceva, oricum, daca erai din aur aveai mult de suferit, caci aurul e topit, transformat, torturat de oameni. Furnica isi vazu de drum linistita dar copacelul parca primise o lovitura in crestetul capului. Il podideau lacrimile. Atunci, daca nu e de nici un folos, daca nu e pretios, de ce o mai fi aparut pe planeta asta amarata? Fara sa-si dea seama, cateva raze de soare il mangaiara si ii stersera usor lacrimile. Ei si oricum, nici nu vreau sa fiu aur daca e vorba sa trec prin asemenea chinuri! Dar atunci cine sunt? Si care este rolul meu? Daca toata viata nu am sa servesc decat drept mancare pentru omizi… De atunci incepu tanguiala copacului. Cat era ziua de lunga se tot intreba ce sa faca. Vazu pasari cantand, incerca si el sa cante, dar nu reusi. Incerca chiar sa munceasca asemeni furnicilor, dar nici asta nu-i iesi. Era tare suparat si nu avea nici macar o forma, observa ca tulpina i se ingrosase, crengile ii crescusera, dar foarte ciufulit. Se facea iarna, primavara, vara, toamna si iar iarna si copacelul tot nefericit era. Pana la urma isi zise: Nu mai vreau sa ma gandesc la nimic. Am sa stau asa pur si simplu si am sa astept sa imbatranesc si sa ma usuc. Vad ca oricum, nu sunt de nici un folos. Inchise ochii si incerca sa nu se mai gandeasca la nimic. Tare il enerva soarele ca il gadila, parca radea de nefericirea lui. Numai ca… nu soarele il gadila. Deschise ochii si, ce sa vada, in varful uneia din ramurile lui se chinuia sa iasa la iveala un mugur de floare si deodata se deschise un boboc alb-alb, de toata frumusetea, apoi altul si altul. Copacul nu stia ce i se intampla. Poate ca sunt bolnav, isi spuse. Dar langa radacina lui venira doi tineri, se uitara lung la el spunand: Ce copac frumos, e plin de flori! E un cires! Abia astept sa ne dea cirese. Copacul era uimit, cineva il admira. Din ziua aceea, cei doi tineri veneau in fiecare zi la radacina lui, era copacul lor preferat. Isi scutura florile, dar nu mai intra in panica, stia ca ceva in legatura cu el avea sa urmeze. Astfel, veni vremea cireselor si crengile sale atarnau greu. Dadea din toata inima cirese celor doi tineri si oricui venea sa ia. Copacul a luat dintr-o data forma pe care trebuia sa o aiba in lumina. Nu era aur, dar inflorea si radea, era ceea ce trebuia sa fie si nimic mai mult. O data, trecand pe langa el o furnica spuse imbufnata: Oamenii astia doi imi blocheaza mereu drumul, nu pot sa muncesc linistita. Ce sa fac, sunt copacul lor preferat, raspunse zambind copacul. Se putea spune ca acum ajunse un copac intelept, dar el nu se credea intelept. Ii ajungea sa fie, sa infloreasca si sa rodeasca.

Poveste inchipuita si rostita de Anca Simitopol

Acest articol a fost publicat în Basme tainice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s